Înger şi Demon

Deodată pământul se cutremură...

-Ce e asta? mă întrebă speriată.
Am căutat în zare, unde o coloană de fum se proptea în albastrul pur al cerului.
-A, nu e decât un munte flămând. Vrei să-l vezi?
-Da.
-Urcă. Şi ţine-te bine.
Se agăţă de umerii mei, uşoară ca un fulg. Mi-am încordat toţi muşchii şi într-o clipă zborul ne surprinse pe amândoi surâzând. Ea bătea din palme, bucurându-se ca un copil, în timp ce penele mele se strânseră în jurul ei, protectoare.
-Cât e de frumos... Nu aş vrea să mai cobor niciodată.
-Asta se poate aranja. Te las să cazi, devii Îngeraş şi...
-Nu fii rău.
-Scuză-mă, mi se mai întâmplă. Drăcuşorul din mine se răzvrăteşte uneori. Oricum, nu ştiu cum să îţi mulţumesc că eşti cu mine. Mi-e atât de greu... şi va fi şi mai greu. Poate nu o să rezist. Poate...
-Nu, nu spune asta. Vreau să fiu lângă tine în transformarea asta, îmi placi tare mult.
-Dar nu uita ceea ca sunt.
-Eşti un Suflet, asta eşti! Şi nu am să te las să treci singur. Poate am să te pot ajuta, cine ştie...
-Îţi mulţumesc. Mă faci să mă simt... bun.
-Ai grijă!Pierdut în conversaţie, uitasem că totuşi gravitaţia îşi face treaba şi acum pământul venea spre noi cu o viteză ameţitoare.
-Ţine-te bine, am să-mi deschid zborul.
-Bine.
I-am simţit braţele delicate în jurul gâtului şi mi-am întins aripile, planând la un metru deasupra solului. Ea râdea din nou. Am cules în trecere un braţ de flori roşii şi albastre şi m-am înălţat din nou spre munţi. Încet, am coborât pe un pisc singuratic. În jur, prăpăstii adânci se căscau lacome, într-un peisaj sălbatic, nevăzut poate de vreo fiinţă omenească. Chiar şi eu mă simţeam neînsemnat.
I se tăiase răsuflarea de la călătorie şi acum se odihnea lipită de braţul meu. I-am prins în păr o floare albastră şi una roşie. Apoi încă una. Şi încă una...
Începu să râdă. Râdea din orice şi asta cred că era atât de atrăgător la ea. Nu mai întâlnisem niciodată pe cineva care să găsească atât de multă plăcere în lucrurile mărunte.
-Ştii, cred... cred că eşti frumoasă...
-Crezi?... Deci nu eşti sigur.
-Nu ştiu cum să spun. Sunt neîndemânatic, nu-i aşa? Şi crede-mă, cunosc frumuseţea. Dar tu eşti altfel...
-Altfel... decât ce?
-Decât ceilalţi.
-Bine-nţeles că sunt altfel, fiecare om e diferit...
-Nu... vreau să spun că de când te-am cunoscut întreaga omenire a devenit o masă informă de carne. Dar tu,... tu străluceşti.
-Vai, ce drăguţ eşti...
-Nu mă iei în serios?
-Ba da. Eşti prietenul meu şi îmi pasă de ceea ce simţi. Ţie îţi pasă de ceea ce simt eu?
-Ştii bine că da. Nu am avut niciodată un prieten. Şi nu mai am nevoie de alţii în afară de tine.
Mâna ei mică se ridică spre faţa mea. Am închis ochii, gustând fiorul nelămurit pe care mi-l oferea fiecare mângâiere. Doream să nu se mai termine, să petrecem eternitatea împreună, pe acel singuratic de munte. Ea doar să îmi atingă obrazul iar eu să îmi răsucesc aripile în jurul ei. Şi să credem că există minuni.
-Dar miununi există.
Oare visasem în cuvinte? Probabil. Am deschis ochii şi ea era în faţa mea, serioasă şi privindu-mă insistent. Toată copilăria îi disparuse de pe chip iar în locul ei desluşeam ceva cu totul nou, neaşteptat. Se apropie încet de mine şi îşi lipi buzele de ale mele, într-o încleştare fierbinte şi mătăsoasă. Surprins, m-am tras puţin înapoi. Ea se opri. Ne-am privit...
-Iartă-mă, nu am vrut...
-Tu să mă ierţi. Dar nu am mai avut parte de aşa ceva. Şi am simţit o căldură nefirească în interior. De ce?
-Pe mine mă întrebi?
-Suntem doar noi doi aici. Şi nu pot vorbi cu pietrele. Cred...
Am cuprins-o în braţe pe negândite şi m-am avântat spre cer, ţintuindu-i privirea. În irisul ei verde am desluşit o rază de soare.
-Ai un vultur în ochi...
-Ştiu... Îţi place?
-Da...
Am început să mă rotesc, la început încet apoi, pe măsură ce ne înălţam, tot mai repede. Ea zâmbi.
-Da... îmi place. Seamănă cu tine, singuratic şi crud. Dar are şi el o inimă şi într-o zi găseşte pe cineva cu care să îşi împartă singurătatea. Iar cruzimea o lasă pe vârful munţilor de fiecare dată când se roteşte sub cer, împreună cu soaţa lui, stăpâni ai înălţimilor şi pustiului. Aşa ca noi...
Vârtejul meu se domoli, până când rămaserăm suspendaţi în abisul albastru care se arunca spre noi din toate părţile.
-Ai să poţi crede dacă îţi spun că te iubesc?
-Da. Pentru că ştiu. Pentru că şi eu te iubesc. Iar tu m-ai iubit de la început fără să îţi dai seama.
-Dar acum ştiu şi nu mai vreau să uit. Niciodată.